Pécsi íróprogram

Múlt és jelen
Rezidenseink
Mûvek
mehes.karoly@meheskaroly.hu
A honlapon megjelenő szövegek és képek szerzői jogi védettség alatt állnak.
Pécsi Íróprogram ::


Florina Ilis naplója (román eredeti)


Jurnal de Pécs
septembrie 2007

Fiecare oraș din lume are în felul lui un farmec aparte. Unele orașe ne impresionează prin frumusețea arhitecturii și prin bogăția lor artistică. Altele ne uimesc prin prezența vie a unei istorii care transcende timpurile. Sunt apoi orașe care se adresează uitatului romantism din noi, redeșteptându-l și făcându-ne să ne îndrăgostim din nou. În unele orașe spiritul locului ne farmecă, făcându-ne mai comunicativi, mai deschiși cu semenii noștri. Alte orașe ne stimulează imaginația, provocându-ne să le descoperim treptat comorile ascunse unor priviri găbite. Și mai există orașe care ne seduc prin posibilitățile nelimitate ce antrenează spiritul ludic, existent în fiecare dintre noi. Sunt apoi locuri în care căutăm pacea și odihna inimii, lăsându-ne atinși de liniștea care o degajă atmosfera locului. Sau orașe care ne îmbie spre un nou început, antrenându-ne în provocări continuee. Nu vom putea să le vizităm pe toate. Iar uneori chiar și cele pe care le-am văzut, odată ce le-am părăsit și ne-am întors la viața noastră obișnuită le-am uitat ușor. Și totuși, unele orașe, chiar după trecerea unui timp îndelungat de la vizitarea lor ne cheamă din depărtarea în care le-am lăsăt părăsindu-le. Pe acelea nu le vom uita niciodată. Deși, poate, nu vom mai avea vreodată ocazia să le revedem, amintirea lor ne va urmări toată viața cu bucuria și cu nostalgia dorinței reîntoarcerii. Chiar dacă imaginea lor se va schimbat în timp, îndulcindu-se cu acele culori care fac uneori trecutul atât de frumos în amintire, acele orașe nu-și vor fi pierdut pentru noi farmecul inițial.
Un astfel de loc este pentru mine orașul Pécs. Dacă atunci când am sosit aici mă gândeam deja la întoarcerea în țară, după câteva zile, când am început să mă las în voia farmecului locului, îmi doream ca timpul să se oprească sau să curgă cât mai lent.
Am fost invitată aici prin Programul Cultural „Scriitori în rezidență”, program ce face parte din suita de manifestări legată de statutul de Capitală Culturală Europeană pe care orașul Pécs îl va avea în 2010. Știam foarte puține lucruri despre Pécs înainte să vin. Aflasem câteva informații de pe Internet, dar imaginile care le-am găsit pe site-ul orașului m-au fermecat și mi-au stimulat imaginația. Îmi doream cu nerăbdare să vin.
Am ajuns în Pécs în 3 septembrie 2007. Era o superbă zi de luni, un început sclipitor de toamnă. Drumul spre Pécs cu mașina, dinspre România, prin sud-estul Ungariei, s-a desfășurat ca un preludiu luminos al întâlnirii mele cu orașul. Apartamentul unde urma să-mi petrec o lună de zile, toată luna septembrie, era complet nou. Abia fusese amenajat. Eram primul său locatar. Îmi închipui că vor mai urma să vină aici, după plecarea mea, și alți scriitori care să adauge fiecare, câte o piesă, în marele puzzle al Jurnalului de Pécs. Nu-mi doream decât ca și eu, primul scriitor care avea să înceapă Jurnalul, să ofer o viziune cât mai reprezentativă a experienței mele. Începutul se arăta provocator.
Liniștea de aici era străbătută din când în când doar de sunetele profunde ale clopotelor bisericilor din apropiere. Albastrul pur al cerului oferea savorii mediteraneene a orașului o notă în plus de frumusețe. Îmi plăcea locul și așteptam cu nerăbdare să cunosc și orașul. Dar, ca într-o joacă de-a v-ați ascunselea, ploaia și frigul care, a doua zi, a surprins pe toată lumea, a făcut să-mi petrec timpul mai mult în interior decât afară. Sau în magazine, în căutarea unor haine mai călduroase decât cele de vară pe care le adusesem cu mine. Dar și în librării, cumpărând cărți despre Pécs. Astfel, deși mă aflam deja la Pécs și nu văzusem încă orașul, mai întâi am început să citesc, din cărțile pe care le cumpărasem, despre istoria și cultura sa. Ceea ce citeam îmi incita și mai mult dorința de a străbate orașul cu piciorul. Plimbarea mea s-a amânat însă câteva zile. În aceste condiții, jurnalul meu de Pécs nu includea decât notații scurte de natură meteorologică, observații pe care, privind pe geam, le făceam cu o regularitate aproape științifică. Din păcate, necunoscând limba maghiară, la postul de radio pe care-l ascultam nu puteam deosebi previziunile meteo de știrile naționale sau locale. Mă bazam doar pe propriile mele observații, extrem de rudimentare și care, în afara opțiunilor de natură vestimentară, dacă urma să ies în oraș, nu-mi erau de prea mare folos.
Soarele, dând semne că n-a uitat de noi, s-a arătat printre nori abia în prima sâmbătă a sosirii mele aici. În jurul lui, albastrul curat al cerului, întrevăzut printre norii joși, confirma promisiunea unor zile frumoase. Într-adevăr, în prima duminică petrecută la Pécs soarele, deși se mai ascundea printre nori, s-a înălțat mândru în mijlocul unui albastru pur mediteraneean al cerului. Mi-am luat aparatul de fotografiat și am ieșit să descopăr orașul. A fost prima mea plimbare adevărată prin Pécs. Îmi stabilisem un traseu precis. Și acest itinerariu prestabilit pornea de la dorința ca, prin vizitarea vestigiilor arhitectonice importante, să parcurg cele aproape douăzeci de secole de istorie ale orașului.
Există desigur o istorie mare, care cuprinde evenimentele importante la care participă marile comunități de oameni, aceste evenimente fac parte din istoria fiecărei națiuni determinându-i evoluția. Această istorie, transmisă prin documente, conferă mărturii despre schimbările care au avut loc de-a lungul timpului în sânul unei națiuni. Dar există și o istorie mică, o istorie locală, o istorie specifică fiecărei comunități în parte. De cele mai multe ori mărturiile transmise de această istorie nu sunt scrise ci, prin natura împrejurărilor, fac parte din universul mai puțin glorios al obiectelor de care, pe durata unei vieți, se înconjoară omul. Și, aceste obiecte, transmise din generație în generație, recompun imaginea unei lumi trecute, dar și istoria cotidiană a acelei comunități locale. Cred că una dintre cele mai reprezentative imagini ale acestui oraș este felul în care istoria mare (orașul roman Sopianae, năvălirile barbare, Evul Mediu, cucerirea turcească, Imperiul austro-ungar, Revoluția de la 1848, Istoria modernă, primul și al doilea război mondial, perioada comunistă, epoca contemporană) s-a reflectat în istoria mică (tradiții culturale, arhitectură, meșteșuguri, ceramică, comunități religioase, genealogii familiale etc.) determinând-o și cum, la rândul ei, istoria comunităților locale de aici, atât lingvistice (maghiari, germani, sârbi, croați, turci, țigani) cât și religioase (creștini, musulmani, evrei) s-a inserat în istoria mare, influențând-o prin reprezentanții ei. Desigur, ar fi foarte dificil ca numai într-o lună de zile să cunosc felul în care pe parcursul a douăzeci de secole de istorie a evoluat și s-a dezvoltat orașul Pécs și să înțeleg ce anume îl face atât de special în ochii locuitorilor săi. Poate că strategia mea de abordare istorică și culturală va fi dejucată de plăcerea abandonării în voia descoperirii micilor străduțe în pantă și de farmecul vag mediteraneean cu care pe nesimțite orașul te învăluie. Și totuși, există un început! Iar acel început înseamnă vestigiile unei lumi romane care a existat pe aceste meleaguri.










Întâiul itinerar : Dimensiunea spirituală
Mausoleul Creștin Timpuriu reprezintă pentru orașul Pécs (vechiul Sopianae) mărturia începutului unei istorii îndelungate care coboară până în secolul al IV-lea după Cristos. Ruinele Romane ale Necropolei Paleo-Creștine, un ansamblu arheologic deschis la începutul acestui an pentru public, evidențiază felul în care una dintre cele mai profunde dimensiuni spirituale, cea religioasă, și-a pus amprenta asupra acestui spațiu. Nu întâmpător, vechea denumire latină a orașului Quinque Ecclesiae, preluată și de comunitatea germană Fünfkirchen, confirmă într-un fel religiozitatea și importanța pe care credința le-a jucat în viața locuitorilor săi. E impresionant felul în care întreg ansamblul arheologic a fost amenajat și organizat. Vizitez toate încăperile denumite simbolic, fie după reprezentările de pe pereți (Camera funerară Petru și Pavel, Camera funerară a urciorului) fie cu ajutorul numerelor romane (Camera funerară III, Camera funerară XIX, Camera funerară XX). În Camera funerară Petru și Pavel, monograma creștină, reprezentându-l pe Christos, se află chiar în centru, deasupra sarcofagului străjuit de apostolii Petru și Pavel. Studiile mele mai vechi de artă paleo-creștină de la Université Libre din Bruxelles, îmi permit să identific, în Camera urciorului de vin, câteva simboluri vechi prin care cei dintâi creștini își reprezentau principiile esențiale ale învățămintelor lui Christos: urciorul, vița de vie, simboluri ale sacrificiului christic, dar și ale vieții eterne de apoi. Mausoleul, ai cărui pereți sunt pictați cu scene din Biblie, prin mărimea sa, confirmă importanța prezenței comunității creștine de aici. Încerc să identific în imaginile greu de reconstituit mental reprezentarea Păcatului originar, precum și reprezentarea scenei lui Daniel în gura leilor. Pe un perete, la intrare, reconstituirea de către arheologi și iconografi a picturilor te ajută să îți reprezinți ansamblul. Există și explicații foarte utile în limba engleză.
M-am bucurat atunci când, solicitată pentru un interviu la Televiziunea locală, locul ales pentru desfășurarea acestuia a fost tocmai Cella Septichora. Într-un fel, acest spațiu, încărcat de latinitate creștină îmi amintea, mie, ca român, și de propriile mele rădăcini spirituale și istorice. Monograma lui Christos, reprezentată pe pereții interiori ai mormintelor, aleasă ca simbol al vechiul Sopianae (fostă capitală, sub Diocletian, a provinciei romane Valeria) exprimă aprecierea și prețuirea pe care începuturile creștine ale acestui spațiu de interferență între lumea mediteraneeană, cea central-europeană și cea balcanică o cunoaște din partea locuitorilor de astăzi ai orașului Pécs.
Dacă nu se poate vorbi despre o continuitate latină pe aceste meleaguri, atacurile barbare slăbind puterea Imperiului Roman și ducând la retragerea romanilor din aceste zone, istoricii au demonstrat continuitea unei tradiții creștine care, o dată cu consolidarea puterii triburilor ungare, a devenit baza constituirii statului condus de primul rege maghiar Sfântul Ștefan. Conform cronicii notarului Anonimus, Sfântul Ștefan ar fi stabilit aici un episcopat, confirmând astfel importanța spirituală pe care, în acele timpuri, localitatea o dobândise în raport cu alte orașe. Este și perioada în care începe construirea Catedralei.

Fig. 1 Catedrala

Istoricii de artă au explicat etapele succesive în care, de-a lungul timpului, catedrala a fost reconstruită sau refăcută, fie în urma unor incendii sau distrugeri, fie conformându-se nevoilor artistice ale modei vremurilor respective. Descoperirea modului în care se armonizează expresiile artistice ale diferitelor stiluri regăsibile în arhitectura și decorațiile catedralei constituie o plăcere, dar și o provocare pentru fiecare iubitor al artei. Dincolo, însă, de experiența artistică de care fiecare vizitator are parte vizitând catedrala, nu poți să nu te lași copleșit, atunci când pășești în interiorul ei, de strălucitoarea frumusețe a reprezentărilor iconografice și de măreția structurii sale arhitectonice. Pe cupola absidei principale, apostolii Petru și Pavel, patronii spirituali ai bisericii, așezați în stânga lui Iisus Christos, binecuvântează adunarea, închinând spre lauda Mântuitorului catedrala. Descopăr rând pe rând capelele din interiorul catedralei. În fiecare dintre ele, un detaliu, sau câte un obiect sacru îmi atrage atenția. Felul în care lumina de afară se filtrează prin vitralii conferă spațiului din interior o notă spirituală în plus. Privind băncile de rugăciune, șlefuite pe alocuri de mâinile credincioșilor atâtor generații care s-au rugat în catedrală, nu pot să nu mă gândesc la destinele lor neștiute, la acea istorie mică, despre care, dacă obiectele din jurul nostru ar putea vorbi, am intra în posesia unor mărturii prețioase despre oamenii timpului care au trăit înaintea noastră. Într-o mare măsură istoria orașului Pécs se împletește cu istoria sa ecleziastică. Episcopii care s-au succedat în scaunul episcopal au fost nu numai păstori credincioși ai sufletelor creștinilor catolici, ci, după cum o dovedesc mărturiile și documentele vremii, oameni de înaltă pregătire culturală, adevărați promotori ai artelor și ai cunoașterii. Unul dintre acești episcopi a fost și György Klimó. Ușa întredeschisă a Palatului Episcopului mă îmbie să intru.

Fig. 2 Intrarea în Palatul Episcopal

Mă întreb, oare silueta lui Franz Liszt, aplecată deasupra balconului din Palatul episcopal, mă așteaptă să-i fac o vizită?
Fig. 3 Frantz Liszt în balcon


Încercând să surprind aceeași dimensiune spirituală a orașului, urmez vechiul drum care duce în afara zidurilor cetății. Pe strada Káptalan, las deocamdată în urma mea muzeele care se află aici (probabil singura stradă din lume care, deși atât de mică, posedă cea mai mare concentrare de muzee pe metru pătrat) și mă îndrept spre strada Kalvaria. Urmez traseul spre dealul unde se află Micul Calvariu de la Pécs. Ordinul iezuit, care a funcționat pentru o vreme în oraș, a lăsat moștenire locuitorilor săi ideea că numai prin credință și prin jertfa de sine creștinii pot spera în mântuirea sufletului. Frumusețea locului și liniștea duminicală care face ca totul să poată fi trăit mult mai profund decât în zilele obișnuite conferă Grădinii Calvarului o splendoare unică.

Fig 4. Grădina Calvarului


Biserica Tuturor Sfinților este următoarea mea oprire. Istoria acestei biserici este legată de raporturile, adeseori conflictuale la nivelul ideilor religioase, dintre diferitele confesiuni care au existat în oraș. Pasiunea cu care locuitorii orașului urmăreau asemenea dezbateri (faimoasa dezbatere dintre calviniști și unitarieni care a avut loc în această biserică – august 1588) dovedește faptul că pentru aceștia religia nu numai că reprezenta un reper important al vieții lor ci, după cum o demonstrează mărturiile și documentele scrise, religia a însemnat pentru toate comunitățile din Pécs un mod prin care acestea și-au afirmat și și-au conservat identitatea proprie. Într-un fel sau altul, deși n-au trăit complet izolate unele de altele, confesiunile religioase din Pécs s-au influențat reciproc, determinându-se, fapt ce constituie unul dintre caracteristicile acestei zone de confluență între mari arii culturale: cea central-europeană, cea mediteraneeană și cea balcanică. Succesivitatea ritmică a manifestărilor din planul religios poate fi reprezentată simbolic și prin imaginea cupolei bisericii în formă de bulb care trimite cu gândul la o ceapă ce poate fi decojită în straturi.
Religiozitatea locuitorilor orașului poate fi dovedită și prin prezenta statuilor care îl reprezintă pe Iisus Cristos pătimind pe Cruce.
Fig. 5 Iisus pe cruce

Dar pentru orașul Pécs religie nu înseamnă numai creștinism (catolic, reformat sau ortodox), ci și, în perioada dominației turce, religia musulmană. Prezența turcilor în Pécs se remarcă prin cunoscuta moschee Pasha Gazi Casim care domină Szechenyi Square. O vizitez cu curiozitate, încercând să surprind, conservate de vreme, rămășițele vechii puteri otomane.
Fig. 6 Pasha Gazi Casim

Nici prezența evreilor nu este de neglijat, comunitatea acestora întregind imaginea mozaicală a unui oraș deschis tuturor confluențelor spirituale.
Fig. 7 Sinagoga



Al doilea itinerar: Dimensiunea culturală
Prezența atâtor muzee într-un oraș al cărui număr de locuitori nu depășește 150.000 m-a surprins cu mare încântare. Există în Pécs o mare varietate de muzee, acoperind aproape întreaga arie de manifestare muzeistică atât istorică, cât și culturală, dar și artistică sau popular-folclorică, ori de științe naturale. Pentru că se situează pe aceeași stradă cu apartamentul unde locuiesc eu, pe Felsőmalom utca, încep cu Muzeul de istorie al orașului. Amenajat într-o clădire din secolul al XVIII-lea, încăperile Muzeului de istorie îmi arată, prin exponatele sale, exact o imagine a acelei istorii locale, a istoriei mici a locuitorilor orașului de care mi-am dorit să mă apropiu. Obiectele conservate aici, aflându-se cândva în întrebuințarea posesorilor lor, grăiesc din trecutul istoriei într-o limbă în care nu e nevoie de prea multe cuvinte ca să poată fi înțeleasă. Venind din Transilvania, înțeleg mai bine, contemplând obiectele de odinioară, felul în care, în zona de unde vin, a existat o interferență și o fuziune continuă între lumea românească, cea maghiară și cea germană. Piesele de mobilier, aflate într-o încăpere veche de o sută de ani, îmi amintesc cu nostalgie de cele câteva obiecte care s-au mai păstrat și în vechea casă a străbunicului meu, datând de la începutul secolului al XX-lea. Regăsesc aceleași obiecte decorative, aceleași înscrustații și motive artistice din mobilier. Documentele și fotografiile de epocă întregesc imaginea în tonuri de sepia a trecutului.
În itinerariul meu e stabilită și o vizită la Muzeul Csontváry. Ceea cea am citit despre pictorul Tivadar Csontváry Kosztka îmi stârnește curiozitatea. Nimeresc cu un grup de elevi care, presupun, au venit la muzeu într-o vizită organizată. Nu-mi dau seama dacă sunt de la un liceu de artă sau sunt pur și simplu elevi ai unui liceu obișnuit, dar par cu toții foarte atenți la explicațiile profesoarei lor. Unii dintre ei pun întrebări. Se opresc în fața lucrărilor reprezentative. Nu pot decât să nu regret că nu cunosc limba maghiară ca să pot înțelege și eu explicațiile competente ale profesoarei. Cele mai interesante dintre tablourile lui Csontváry mi se par a fi peisajele. Regăsesc o notă de expresionism profund în maniera de interpretare coloristică a reprezentărilor peisagistice (culorile pure, dar intense din valurile mării care compun tabloul Castellammare di Stabia). Admir și faimosul său Lonely Cedar. Se remarcă și aici aceeași compoziție simplă, curată, dar felul în care Csontváry suprapune, pe de-o parte elementele unei tehnici academice de redare a ansamblului cu, pe de altă parte, prezența unui element de factură pur expresionistă, conduce, cred eu, la originalitatea acestui interesant pictor.
O surpriză frumoasă a constituit-o pentru mine Muzeul Vasarely. Știam că acest pictor abstract, naturalizat în Franța, a fost de origine ungară, dar nu știam că s-a născut în Pécs. Zăbovesc cu bucurie și încântare în fața lucrărilor sale, dar și în fața lucrărilor altor reprezentanți ai mișcării care a făcut din abstracționism o savantă artă a iluzionismului optic colorat.
Peste drum, pe aceeași stradă a Muzeelor, pe Káptalan utca, se află Galeria Artei Moderne Maghiare. Îl vizitez, încercând să rețin, dar fără prea mare succes, numele câtorva artiști maghiari moderni care mi-au plăcut. Reținerea numelor maghiare îi pune, de obicei, la grea încercare pe străini. Din păcate, Muzeul Zsolnay, pe care de asemenea voiam să-l vizitez este temporar închis pentru renovări. Se va deschide abia după plecarea mea de aici. Acest lucru m-a făcut să mă gândesc că în viitor va trebui să revin în Pécs ca să-l pot vizita. Ceramica Zsolnay reprezintă una din imaginile simbol ale orașului.
Dincolo însă de vizitarea muzeelor și de bucuria pe care întâlnirea cu arta mi-a revelat-o, prezența mea la Pécs a coincis cu desfășurarea pe parcursul a zece zile a unui festival de multiculturalitate și tradiție balcanică Örökség Fesztivál. De la contactul intelectual și artistic cu arta, un contact de natură estetică pe care l-am experimentat vizitând cele mai importante muzee din Pécs, experiența contactului viu cu tradițiile culturale balcanice m-au făcut să mă consider norocoasă că prezența mea la Pécs coincide cu acest festival. În cadrul festivalului, însă, manifestările au fost multiple și extrem de variate. A fost și foarte dificil să aleg între cele la care îmi doream să particip.
Studiind cu sârg programul Festivalului, publicat și în engleză, am încercat să particip la cât mai multe evenimente. Cele mai atractive aveau de obicei loc în stradă. Conștiinciozitatea redactării jurnalului meu a avut mult de suferit în această perioadă, în care m-am mulțumit să notez foarte precis evenimentele la care am participat, fără a mai face și comentariile necesare.
Iată un fragment din notațiile mele zilnice:
Vineri, 14 septembrie, Dominikánus House
The Philosophy of Cultural Difference – In memoriam Jacques Derrida
Au vorbit: Agnes Heller, Richard J. Bernstein, Mihály Vajda
După-masă: Aleč Debeljak (Ljubljana), Carol L. Bernstein, Péter György, Gábor Biczó, Csaba Dupcsik... Dezabterea s-a mutat apoi în stradă în Piața Domului.
Sâmbătă, 15 septembrie, Dominikánus House
Subiectul dezbaterilor : The Poetics of Cultural Difference
Ziua de după-masă s-a dovedit a fi foarte interesantă. Locul de desfășurare: Zsolnay factory. Citisem deja cartea lui Eva Hárs despre această marcă reprezentativă a Pécs-ului, Zsolnay Factory. M-a fascinat istoria acestei familii care, într-un fel sau altul, s-a suprapus timp de câteva decenii cu viața orașului. Dacă aș fi fost un scriitor maghiar și aș fi avut acces la documente, cu siguranță m-ar fi interesant scrierea unei saga despre această familie și despre orașul Pécs. Poate că există o asemenea saga, dar nu știu eu. În orice caz, e o idee la care scriitorii maghiari ar trebui să reflecteze. Din păcate, casa familiei nu poate fi vizitată. Am putut doar să fac fotografii de la distanță.
Fig. 8 Casa Zsolnay

Într-un loc din interiorul spațiului fabricii, amenajat ca spațiu neconvențional pentru diverse manifestări artistice, am luat parte la lecturi publice și la un dialog între poeții sloveni, invitați la eveniment și scriitorii maghiari. Pentru mine a fost o dezbatere foarte interesantă, cu atât mai mult cu cât, provenind și eu dintr-o țară estică, a cărei cultură e mai puțin cunoscută în alte spații, am asistat la ridicarea acelorași probleme pe care și le pun și scriitorii români: problema identității culturale, a granițelor culturale, problema raportului literaturii actuale cu tradițiile în care ne-am format. Am putut urmări discuțiile, care s-au ținut în maghiară și slovenă, prin bunăvoința lui Gabi Koszta (născută în Transilvania) care mi-a tradus în românește ceea ce se vorbea. I-am cunoscut atunci pe scriitorii sloveni Aleč Debeljak, Aleč Steger, Mitja Èander și pe editorul Igor Brlek. Cu acest prilej m-am întâlnit și cu Éva Karádi de la Lettre Internationale (ediția maghiară). Am stat de vorbă. A doua zi, duminica, în casa lui Gabi Koszta și a soțul ei, Gábor Csordás (care conduce editura Jelenkor, fiind inițiatorul programului cultural cu poeții sloveni) i-am reîntâlnit pe scriitorii sloveni cu care ne-am continuat discuțiile. Acestora li s-a adăugat poetul și traducătorul maghiar Roland Orcsik.
Fig. 9 Discuții culturale: Scriitorii maghiari și scriitorii sloveni


Reconsiderarea trecutului nostru comunist este și una dintre problemele care au revenit des în dicuțiile noastre. În ceea ce mă privește, venind dintr-o țară cu unul dintre cele mai dure regimuri comuniste, nu pot percepe această reconsiderare a trecutului nostru comunist la modul nostalgic, ton pe care îl sesisez uneori la confrații mei din fosta Iugoslavie, ci, aș dori, ca acest lucru să se facă în România foarte critic și extrem de lucid. Din păcate, există și în România scriitori care se întorc melancolici spre copilăria lor din perioada comunistă, această lumină pe care o aruncă asupra vieții lor din copilărie edulcolorând, mai mult sau mai puțin voit, tonurile cenușii și negre ale unei lumi care, în fond, trăia sub o dură dictatură. La cafeaua și prăjiturile cu mac oferite de gazda noastră am discutat deschis despre unele dintre aceste aspecte ale problemelor noastre actuale. Contactul cu scriitorii sloveni și cu cei maghiari a însemnat pentru mine și contactul direct cu actualitatea culturală și literară a celor două țări și mai bună aprofundare a cunoașterii acesteia.

Al treilea itinerar: Dimenisunea publică
Dar acest festival al moștenirii și multuculturalității balcanice a fost dedicat și diferitelor comunități etnice, religioase sau culturale care trăiesc aici. E dedicat tuturor locuitorilor orașului, moștenitorii tradițiilor culturale ale acestui spațiu de interferență. Festivalul a început în 13 septembrie, o zi frumoasă de joi. Muzica interpretată de cele patru orchestre a adunat în piață mulți spectatori. Pe chipurile acestora, dar mai ales pe ale copiilor și pe ale celor vârstnici, se vedea bucuria pe care o trăiau ascultând piesele interpretate cu măiestrie de fiecare orchestră în parte.
Fig. 10 Széchenyi Tér



În cadrul festivalului au avut loc spectacole de stradă, activități culturale și sportive, manifestări civice, concerte. Încerc să particip la cât mai multe dintre acestea. În fiecare zi, la diverse ore, în special după-masa (diminețile dedicându-mi-le scrisului) mă aflu în piețe. Am tot timpul la mine aparatul de fotografiat. Întotdeauna se petrece câte ceva. Pe scena amenajată în Piața Domului urcă în fiecare seară diverse ansambluri de instrumentiști și dansatori, coruri. Am urmărit cu încântare ritmul măsurat și sigur al dansatorilor germani, ritmul exaltat și aprins al dansatorilor țigani, ritmul armonios și complicat ale celor bulgari. Nici dansatorii maghiari nu se lasă mai prejos, în mișcările lor recunosc elemente specifice de dans și din Transilvania.
Pe scena, mai intimă, amenajată în Barbican Dyke, în fiecare seară aștept cu nerăbdare concertul anunțat în program. Unul dintre grupuri, Fuvola Q. mi-a făcut o impresie deosebită prin interpretarea la flaut a unor piese de Vivaldi, Mozart, Liszt, Bozza sau András Somos. Singura problemă a fost faptul că trebuia să mă îmbrac bine, în apropierea zidurilor vechii cetății din preajma palatului episcopal, seara se făcea destul de răcoare.
O seară deosebită a reprezentat-o și concertul susținut de Pécs Szimfonietta la Zene Park împreună cu Sarantis Mantyourakis, un cunoscut muzician grec, interpret de bouzouki. Dialogul dintre muzica clasică a unor compozitori ca Mozart, Brahms, Bizet sau Dvorak și acest instrument specific grecesc, bouzouki, a reprezentat pentru mine o reveleție muzicală de excepție. În seara următoare, în aceeași sală am participat și la concertul susținut de Bea Palya Quintet. N-am putut decât să regret că nu cunosc limba maghiară, versurile pieselor interpretate de Bea trebuie să fi fost de-o sensibilitate aparte. Nu pot decât să ghicesc asta după felul în care este orchestrată muzică și după interpretarea de excepție a solistei. Mi s-a spus că, de fapt, marea majoritate a versurilor pieselor sunt scrise de Bea.
Dar, dincolo de evenimentele și manifestările la care am luat parte în această perioadă, cred că posibilitatea de a vedea atât de mulți locuitori ai orașului în zonele dedicate festivalului a reprezentat pentru mine cea mai bună ocazie de a intra într-un contact, chiar și numai vizual, cu cei care trăiesc aici. Festivalul, și aceasta cred că va rămâne una dintre reușitele sale, a adus în stradă foarte mulți oameni care, fie că au venit să ia parte la evenimente, fie că au venit pentru a cioci și degusta un pahar de vin, fie pentru a fi în tovărășia prietenilor la o gustare în aer liber, au avut cu toții parte de momente de relaxare unice și de o ambianță care a făcut tuturor plăcere.
Ultimele trei zile din Festival, 21-23 septembrie (12th European Convivial Wine Song Festival), au fost dedicate bunei dispoziții, dansurilor, cântecelor de petrecere și vinului. Cum aflasem din program că duminica va fi o procesiune a invitaților care va porni din Kossuth Square spre Széchenyi Square care va începe la ora trei după-amiază, m-am dus în piață cu o jumătate de oră mai devreme ca să pot să-mi găsesc un loc mai bun de observație. Locul pe care mi l-am ales (soclul statuii lui Janos Hunyadi) s-a dovedit a fi foarte inspirat. Începutul procesiunii a întârziat puțin ceea ce a sporit nerăbdarea fremătătoare a celor adunați în piață. Vremea era superbă. Nici o urmă de nor pe cerul albastru sclipitor. Când a început procesiunea toate privirile spectatorilor și toate aparatele de fotografiat sau de filmat s-au îndreptat spre intrarea în piață. Ofranda grea de struguri purtată de patru bărbați, frumusețea costumelor, mișcările dansatorilor, profunzimea vocilor corurilor prezente, eleganța cailor călăriți de husari, toate au fost răsplătite cu ropote de aplauze de către spectatori. După încheierea procesiunii, urmând și eu mișcările mulțimii, m-am îndreptat spre scena amenajată din fața moscheii Pasha Ghazi Khasim. Pe scenă, au urcat până târziu în noapte, ansambluri de dansatori, grupuri de instrumentiști, orchestra simfonică a filarmonicii din oraș, coruri din Slovenia, Croația, Suedia, Austria, Ungaria. Un succes mare de public l-a avut Corul Bărbătesc Bartók Béla. A cântat cântece din repertoriul național maghiar. Nu pot decât să presupun asta după faptul că în jurul meu, unii dintre spectatori, cântau alături de cor. Mi-am petrecut întreaga după-masă participând la spectacolele de pe scenă. Când mi s-a făcut foame, am căutat locurile amenajate cu servirea mâncării specifice maghiare. Dar, trebuie să recunosc, dintre toate bunătățile care puteau fi servite, cel mai mult m-au atras specialitățile de patiserie. M-am străduit să rețin denumirile câtorva dulciuri care mi-au plăcut în mod special. Iată-le: meggyes rétes, szilvás rétes, mákos-meggyes rétes. Toate acestea sunt favoritele mele, fără excepție. Dar nu numai ale mele, judecând după coada la care a trebuit să stau ca sa-mi cumpăr. M-am delectat din fiecare cu câte o bucată.
Deși trebuie să-mi recunosc ignoranța în materie de vinuri, felul în care fiecare casă de vinuri și-a expus produsele și atmosfera bahică din jur m-au convins că nu puteam părăsi orașul înainte de a face cunoștință și cu vinurile locale. Mi s-a explicat, la o masă unde m-am oprit, că un anumit soi de vin alb, cu o aromă aparte, reprezintă unul din soiurile particulare ale regiunii. Sticla în care era vinul avea o formă elegantă, subțire și alungită. Culoarea vinului, un auriu transparent, era foarte limpede. A trebuit să recunosc că avea un gust excelent. Care îți rămânea mult timp în gură. Ușor aromat, fără să fie dulce. M-am convins că trebuia să cumpăr și pentru tatăl meu o sticlă. Se va bucura foarte mult. Am mai cumpărat dulciuri, turtă dulce și multe suveniruri de la mesele cu obiecte de artizanat. Și, ori de câte ori mi se făcea foame, mă întorceam la masa cu prăjituri.
Cred că nicăieri, ca în astfel de momente de manifestări populare, nu ajungi, ca oaspete străin al unui oraș, să vezi într-un singur loc tot ceea ce înseamnă straturi sociale din acea localitate sau chiar din împrejurimi. În astfel de ocazii, amestecându-te cu ceilalți, cu oamenii locului, ai șansa să-i vezi mai bine pe cei care, în zilele obișnuite, trec anonimi pe străzi. Așezându-te în vecinătatea scaunului acestora la spectacol, bând un pahar de vin în apropierea lor, stând la coadă la prăjituri, încercând să rupi câteva cuvinte în ungurește ca să te faci înțeles de vânzătorii de suveniruri, apoi, stând undeva pe margine, în timp ce îți mănânci prăjitura, privind înspre trecători, în astfel de momente nu se poate să nu surprinzi ceva din mentalitatea oamenilor locului. În acea zi, fiecare a reușit să-și lase grijile și problemele acasă. N-a existat decât bucuria bunei-dispoziții, plăcerea de a fi împreună cu prietenii sau familia, dorința de a găsi la mesele cu suveniruri cele mai frumoase lucruri pentru cei dragi, graba spre locurile unde se servește mâncare, pofta de a gusta din bucatele alese. A fost pâinea cu untură, paprika și ceapă, știința celui care, oprit în fața mărcilor de vin, apropie paharul de buze, savurând întâi aroma care se desprinde din interiorul paharului, abia după aceea gustând, a mai fost gălăgia veseloasă a copiilor, atenția concentrată spre scena unde se desfășoară spectacolul, copii pierzându-se prin mulțime, permițându-li-se totul, copii care și-au adus de acasă ursuleții sau păpușile, tineri stând la soare, râzând cu paharele de vin în mâini, încercând să iasă în evidență cu câte un obiect vestimentar sau accesoriu mai deosebit, telefoane mobile sunând pe diferite tonuri, a fost, la orele exacte, glasul profund al ceasului din turn, măsurând timpul lumii, sunetele clopotelor din apropiere măsurând timpul biserices, hotel de ville scăldat în lumina caldă a soarelui, castanii din marginea pieței îngălbenind, oameni căutând umbra, alții, dimpotrivă, căutând soarele, bunici excesiv de grijulii cu nepoții, vânzători răbdători și surâzători, întreținând conversații cu clienții, explicându-le din tainele meseriei lor, cum se cioplește în lemn, cum se țese pânza de in, cum se confecționează din piele o serie de lucruri, oameni căutând prăjiturele de casă, puse gratuit la dispoziție de către câțiva patroni ai unor pensiuni turistice din zonă, prăjituri cu nucă, cornulețe, dulceață făcută de casă, oferindu-ți informații despre pensiunile lor, invitându-te să mergi, cerșetori bucurându-se când li se întinde ceva de mâncare, doamne în vârstă îmbrăcate frumos, ca pentru slujba de duminică, domni în vârstă cu gândurile la vremurile de altădată, turiști străini necontenind să facă poze și să filmeze, a fost carul televiziunii din Pécs, la înălțime, filmând totul, transmițând în direct spectacolul, concentrarea artiștilor care urmează să urce pe scenă, oficiali discreți care țin, din când în când câte un scurt discurs, se dau și câteva premii, emoțiile premianților și multe aplauze.
Când se lasă seara, la lumina reflectoarelor și a felinarelor din piață atmosfera capătă o aură magică. Nimeni nu se grăbește acasă, nimeni nu pleacă. Unii au ales să vadă spectacolul desfășurat pe scenă, alții să mai zăbovească la mese cu familiile și prietenii. Iar alții se plimbă prin piață ținând în mâini pahare cu vin. Buna dispoziție se intensifică. Clădirile din jur, tăcute, în comparație cu rumoarea din piață, se încarcă de mister. Városháza, intens luminată, domină intrarea în piață. Hotelul Nádor Szálló, vibrând altădată de splendoarea și strălucirea recepțiilor care aveau loc aici, pare, cu ferestrele neluminate, trist fără oaspeții săi. Pasha Ghazi Khasim, însuflețită de luminile calde ce trec prin ferestrele vitraliilor sale, are, în schimb, un aer sărbătoresc. Pe fațada, intens luminată de la Hotel de Ville, porumbeii fac scurte opriri pentru a privi încântați spre ceea ce se petrece în piață. Ceasul din Town Hall, anunță la orele exacte, că timpul, deși pare oprit în loc, își continuă imperturbabil trecerea. La ultimul etaj al Gimnaziului Nagy Lajos toate ferestrele sunt deschise. După siluetele celor care apar din când în când la ferestre, privind curioși înspre piață, îmi închipui că e vorba de internatul de băieți al liceului. Pe cer, luna, în creștere, contemplă și ea spectacolul din piață.
Deși pare că totul va dura la nesfârșit, într-un târziu, în noapte, mă desprind de atmosfera pieței decizând că e timpul să merg la culcare. Pe Kiraly utca, pe care o traversez îndreptându-mă spre casă, terasele sunt încă pline. Sărbătoarea pare să nu se fi încheiat.
Ultimele zile la Pécs le petrec luându-mi rămas bun de la locurile care mi-au plăcut cel mai mult. Dar, nu pot să părăsesc orașul înainte de a vizita și Biblioteca Klimó. Bibliotecara de la Colecții Speciale, responsabilă cu Biblioteca Klimó mi-a explicat în detalii în ce constă valoarea acestei colecții. Am discutat foarte mult despre fondul documentar și de carte al bibliotecii.
În ultima zi mi-am luat rămas bun și de la gazdele mele Bozóky Anita și Méhes Károly. Le mulțumesc pentru ospitalitate și pentru grija față de mine. Au fost niște gazde minunate. Am părăsit orașul cu nostalgie, gândindu-mă totuși, că într-o zi voi reveni aici. Acest gând precum și faptul că voi lăsa paginile mele despre perioada petrecută la Pécs a făcut plecarea mai ușoară.
Pécs, mulțumesc pentru tot!